In general porumbelul de fond ignora grasimile; la el nu gasesti tesuturi abundente inutile, greutate moarta de dus, ci muschi de fier, corp tare ca piatra.
Penajul sau este des si suplu; in punctul in care marginea aripii atinge corpul este tare, strans, dand impresia ca exista acolo un lucru foarte rezistent, astfel ca marginea aripii este bine proportionata, subiectul pare foarte frumos adaptat.
Dl. Boel, eminentul conducator al Serviciului Laboratoarelor Aerodinamice de stat belgiene, a tinut o foarte frumoasa si interesanta conferinta asupra zborului porumbeilor, la 22 martie 1925, la Schaerbeek.
Dl. Boel s-a specializat in studiul zborului tuturor organismelor inaripate si este aparatorul calificat a unei teorii numita `mecanismul zborului natural`.
Dl. Boel nu se intereseaza numai de zborul porumbeilor ci si de tot ceea ce zboara: pasari, insecte etc.
Toate organismele zboara gratie rezistentei aerului si urmand legile care guverneaza fenomenele aerodinamice. Dl. Boel a ajuns la concluzia ca este posibil a mari viteza porumbelului taind partea dinapoi a aripii, intr-o anumita proportie. Pentru a spriji teza sa, el se bazeaza pe ceea ce intampla in aviatie.
Zborul vaslit al porumbelului, urmarind documentele aratate de D. Marey, se caracterizeaza printr-o apropiere mereu mai mare a penelor aripilor, pe o traiectorie, in forma de secera, la extremitarea aripilor. Acest zbor nu are nimic asemanator aceluia al micilor pasarele, de exemplu, nici chiar aceluia al avionului; s-ar putea spune ca el este cu totul particular porumbelului; este un zbor planat intrerupt si reinceput, prin intermitenta.
Acest zbor planat al porumbelului, care aluneca peste straturile de aer, fara a bate din aripi si care-i da posibilitatea sa prinda o anumita viteza, viteza care depinde, dupa dl. Boel, de suprafata aripilor si a greutatii sale, sau cum am mai spus, de raportul existent intre acesti doi factori; acest raport se numeste `sarcina unitara`.
`Sarcina unitara` a avionului este de obicei 10 si dl. Boel a evaluat-o intre 7 si 10 la porumbel, pentru ca lui ii este permis de a-si mari viteza, marire care poate sa atinga si 20-30%.
Iata calculul simplu care se face: `sarcina unitara` se obtine prin reducerea profunzimii aripii, stiut fiind ca fizic este imposibil de a-i mari anvergura. El consta in masurarea anvergurii si profunzimii aripii si multiplicarea cifrelor obtinute; se imparte apoi greutatea porumbelului prin produsul multiplicatiei in cauza.
Catul acestei impartiri trebuie sa fie intre 7 si 10; incercarile care au fost facute, pare-se, au dat deplina satisfactie.
Partea dinapoi a aripii unui porumbel fiind redusa (prin taiere) trebuie ca porumbelul sa faca un efort muscular sensibil mai mare pentru a se mentine in aer; bataia aripilor trebuie sa fie actionata mult mai rapid si inima este solicitata intr-o proportie sensibil mai mare.
Daca la avion aripile se pot micsora, nu acelasi lucru se intampla si la porumbel. Diminuand suprafata portanta a avionului si marind forta motorului, se fac progrese de viteza. Puterea motorului suplineste reducerea suprafetei portante. Dar, in ceea ce priveste porumbelul calator, trebuie sa se tina cont de `motorul` pe care acesta il poseda.
`Motorul` porumbelului are o capacitate X si este imposibil sa-l transformam. Inclin sa cred ca la cursele de viteza aplicatia procedeului domnului N. Boel poate da rezultate bune, cu cat timpul de zbor este mai redus.
Dar eu sunt sceptic in ceea ce priveste randamentul porumbelului intr-o cursa de fond, pentru ca `motorul` acestuia va fi incapabil sa reziste.
Considerand ca `motorul`, sau mai bine zis puterea porumbelului, nu poate fi sporita, ne dam seama ca consumul de energie trebuie sa fie proportional cu greutatea pe care acest `motor` o poate duce si oboseala care rezulta, proportionala cu timpul in care porumbelul zboara.
In concesinta, porumbeii cu schelet mare, carnosi si grasi, cu greutati inutile, ajung sa oboseasa mult mai repede, chiar daca sunt bine inzestrati din punct de vedere al simtului de orientare.
Ar fi deci locul, gandesc, de a cultiva porumbelul de fond, in sensul unei reduceri de volum si a osaturii. Nu trebuie sa se confunde, bineinteles, volumul osaturii cu puterea osaturii; exista o natura, dupa mine, intre dezvoltarea oaselor si grosimea lor, soliditatea lor.
Se da inca o importanta considerabila lungimii sternului, vazandu-se aici un avantaj marcant pentru porumbelul calator, cu cat sternul este mai lung. In aceste conditii, volumul corpului la porumbel va fi cu atat mai mare si natural, greutatea porumbelului creste, in aceeasi proportie.
Cand porumbelul zboara este constrans sa faca un efort in raport cu greutatea pe care trebuie sa o poarte, comparativ cu un alt concurent, de aceeasi valoare, dar mai usor care va depune un efort mai mic.
Valoarea sportiva a porumbelului nu pare a consta in volumul lui, aceasta greutate prea mare dovedindu-se a fi inutila. Am vazut porumbei cu miile, si printre atatia am putut examina porumbei buni de fond. In noua cazuri din zece ei aveau sternul mediu de marime; dar acesta era dur, solid (gros) in timp ce la alti porumbei sternul are o forma subtire, este iesit in afara, atunci cand este prea lung.
Imi place ca porumbelul sa fie bine netezit, mai bine zis ca sternul sa fie solid, neted, ca el sa vina pana aproape de oasele furculitei care trebuie sa fie pe cat posibil cat mai apropiate; este ceea ce numesc un porumbel bine format la spate si daca mai are un piept bun, plamani buni, o inima solida, muschi duri si bine antrenati, a mostenit o buna facultate de orientare, atunci exista sanse mari de a-l vedea reusind la fond.
Minimum de incarcatura, maximum de putere, antrenament si sange, acestea sunt conditiile de cautat pentru a obtine rezultate in cultura porumbelului de fond si in concursurile special organizate pentru el.
Multi amatori acorda o importanta mare bogatiei coloritului irisului. Mai de mult, porumbelul de Liege si Vervieres se distingea foarte usor de fratele sau de sange de la campie si din regiuniea din jurul Anvers-ului. Acesta avea ochiul putin colorat, de diverse nuante, mai pale; spre deosebire de primul care avea de obicei ochiul de nuanta bogata, inchisa, uniforma.
Cum in provincia Liege se organizau cu regularitate concursuri de fond care faceau senzatie la vremea respectiva, s-a dedus de aici ca porumbelul de fond trebuie sa aiba ochii maro, rosii, de culoare inchisa.
De atunci a trecut insa mult timp si astazi in provincia Liege se intalnesc porumbei cu ochi de toate nuantele. Iar acest lucru dovedeste clar ca nuanta irisului nu face obiectul clasificarii porumbelului voiajor.
Valoarea intrinseca a unui porumbel nu se judeca dupa coloritul irisului, nici dupa cercul de valoare; multora dintre cei mai buni porumbei calatori le lipseste inelul (cercul) de valoare. Adevarul este ca exista porumbei calatori buni cu ochi de toate nuantele si culorile. Nuanta lor, la fel ca si particularitatile care se intalnesc aici, nu sunt altceva decat caractere ale rasei.
Nuanta ochilor, inelul de valoare, dungile negre, ochiul tricolor, bicolor, uniform, nu au importanta decat in interiorul rasei. Este exact aceeasi situatie care se intalneste si la penaj: penele cu pete negre, punctele albe la ochi, tartita alba, trasele ruginii, unghiile negre sau albe, etc.
Acestea sunt marcile de fabrica, cum se spune in limbaj popular, mai bine zis, caractere ale rasei, in legatura cu cateva fenomene ereditare si care in timp pot dispare, persista, apare sau reapare.
Parerea mea este aceea ca este imposibil sa separam aceste caractere de chestiunea rasei.
Fiecare individ se naste cu structura sa ereditara. In consecinta, este periculos sa ne pronuntam asupra aparentelor si in ceea ce priveste porumbelul calator este imprudent sa ne pronuntam fara sa cunoastem nimic din istoria predecesorilor sai. Pe buna dreptate devine hazardant sa etichetam un porumbel la prima vedere.
Doar prin studiu continuu si cu ajutorul informatiilor culese din crescatorie, de la zboruri, despre reproductie ne putem pronunta daca porumbelul este rasa de fond sau de viteza.
Am vazut cativa porumbei slabi in aripa sau rau formati in spate, triumfand la curse lungi si castigand locuri de top, chiar in concursuri dure. Acestea sunt insa cazuri rare, dar care dovedesc ca sangele si rasa sunt factori de care trebuie sa tinem seama daca dorim sa obtinem succese in concursuri.
Creierul porumbelului ii este tot atat de indispensabil ca si muschii, aripile, inima, plamanii.
La porumbelul de fond am aratat care sunt indiciile care il diferentiaza de porumbelul de viteza. Vreau sa arat acum care sunt acelea care il caracterizeaza pe porumbelul de viteza. De obiecei cand porumbelul de viteza revine de la zbor el soseste ca un bolid, facandu-ne sa ne gandim la un sprinteur. Daca porumbelul a luat inaltime, coboara ca o ghiulea, cazand drept pe trapa de intrare a volierei si intra imediat; s-ar spune ca este grabit sa sfarseasca cat mai repede cursa. Tot la porumbelul de viteza este de remarcat ca efortul pe care il poate depune este mai mic. Iar cand vantul sufla din fata porumbelul zboara mai incet, mai greu chiar, lasand impresia ca nu mai rezista.
Acest lucru se poate observa cu usurinta, pentru ca porumbelul de viteza nu are rezervorul de energie pe care il poseda porumbelul de fond. In general porumbelul de viteza este mai limfatic (cu muschi moi), mai moale si mai greu ca celalalt. De asemenea este mai putin rezistent. El suporta mai putin schimbarile brusce de temperatura decat porumbelul de fond. Dealtfel iernile aspre sunt o ocazie sigura de a judeca rezistenta porumbelului de fond, comparativ cu a celui de viteza. In general rasele de viteza sunt mai usor contaminate si in numar mai mare de catre boli decat rasele de fond.
Examenul minutios al penajului este si el edificator: porumbelul de viteza este mai sarac la penaj, in special in ceea ce priveste aripa. Despre acest subiect am scris in `Le Messager Colombophile`, in data de 25 ianuarie 1925, atunci cand am fost de acord cu Dr. Bricoux care spunea: `Partea dinapoi a aripii putin profunda, poate fi un factor de accelerare a vitezei, pe mici parcursuri; dar pe parcursuri lungi si severe, lucrul imi pare paradoxal, stiut fiind ca ar trebui un motor de o putere mult mai mare, pentru a actiona bataia aerului si pentru a trage, totodata, greutatea moarta`.
Marii crescatori care cultiva rase bune de fond, indeparteaza, prin selectie, toate subiectele la care se constata o diminuare prea pronuntata a penajului partii dinapoi a aripii. Ar fi curios sa stim daca aceste pasari care se indeparteaza au fost in prealabil incercate la viteza si ce rezultate au avut?
In concluzie, problema zborului natural si a zborului porumbelului, in particular, este in stricta dependenta de mai multi factori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu